Fără să fim neapărat conștienți de asta, funcționăm după niște reprezentări mentale interioare despre ce înseamnă standardul de calitate în munca noastră: ce presupune competența, ce înseamnă să fim buni profesioniști. Și e bine că avem standarde – ele pot funcționa ca un ghid pentru noi și ca măsurare de reglare. De altfel, cu cât o profesie e mai reglementată în termeni de standarde profesionale (externe), cu atât crește profesionalizarea oamenilor care accesează domeniul respectiv (adică pregătire mai bună, cu toții avem de câștigat din asta).
Problema apare atunci când aceste definiții mentale sau standarde interioare nu sunt chestionate în niciun fel și devin rigide.
De pildă, am întâlnit profesori care spun: un profesor dedicat se va implica până la epuizare în activitatea sa cu copiii – așa le arată că îi pasă. Sau, un programator de top va avea întotdeauna soluțiile ideale la îndemână – asta e treaba lui. Un product manager bun va reuși să înțeleagă fără efort nevoile clientului și să le traducă tehnic cu ușurință echipei de implementare. Un psihoterapeut bun va avea doar clienți mulțumiți și echilibrați mental.
Implicarea totală, răspunsurile universale, înțelegerea fără efort, reușita fără excepție. Cum ți se par aceste repere? Sunt sau nu markeri de competență înaltă?
Discuția poate fi foarte nuanțată pe mai multe paliere, dar, din punct de vedere psihologic, asistăm la o suprapunere toxică între competență înaltă/ excelență și perfecționism. E tentat să considerăm perfecționismul o calitate (sau defectul acela dezirabil la interviurile de angajare). Să nu ne lăsăm păcăliți.
Perfecționismul este binar (perfect sau eșec, totul sau nimic) pune presiune, nu permite greșeala, este rigid și ne demoralizează. Uneori, ni se pare ca suntem motivați de perfecționismul nostru, dar, de fapt, suntem constrânși și ne autosabotăm (e ca și cum participăm la o cursă, iar în spatele nostru e cineva care strigă: „Nu te opri, că nu e bine, nu e bine deloc, o să strici totul!”).
De multe ori, perfecționismul este elementul acela misterios din spatele procrastinării (dacă nu avem certitudinea reușitei, normal că amânăm) sau al inacțiunii. Nu întâmplător, în cabinet văd adeseori persoane care se declară perfecționiste și care sunt chinuite de sentimentul de impostură. Datele ne arată că această trăsătură se asociază și cu rate mai înalte de depresie, anxietate, burn-out și tulburări alimentare. Și mai e ceva, atunci când funcționăm într-un mindset perfecționist, nu reușim să ne bucurăm de rezultatele muncii noastre. Suntem prea epuizați și preocupați de următoarea „cursă” în care trebuie să ne angrenăm. Niciodată nu e îndeajuns.
Competența înaltă înseamnă că vrei să îți faci treaba cât mai bine posibil. Posibil, nu imposibil. Strădania pentru competență permite creștere și vede eroarea ca fiind parte din învățare și din progres. Când vrem să fim înalt competenți, putem nuanța lucrurile, putem înțelege mai bine toți factorii implicați în reușita unui proces (nu depinde totul de noi!) și putem lua decizii mai bune. Obiectivul competenței ne permite să fim flexibili și ne dă energie (la aceeași cursă de mai sus, ar spune „Continuă, te descurci tot mai bine, continuă, te vei descurca și mai bine!”). Excelența înseamnă creștere reală și flexibilă, înseamnă satisfacția fiecărui rezultat intermediar (asta pentru că înțelegem că suntem angrenați într-un proces, că lucrurile evoluează).
În ediția următoare a newsletter-ului îți voi povesti despre cele mai comune „povești de adormit copiii” pe care ni le spune perfecționismul și îți voi oferi câteva strategii prin care să devii mai flexibil în raport cu standardele nerealiste din mintea ta.
