ARTICOL: A FI SAU A NU FI SUPER-MAMA

Articol scris de CAMI DUMITRU – psihoterapeut in clinica THEMIND

Secolul 21. Suntem post-moderni, emancipaţi. Vorbim cu lejeritate despre sex, droguri si rock’n’roll (sau 50 shades of Grey, dupa gusturi). Ne miscam dezinvolti in rolul de persoane fara prejudecati si privim in ochi realitatea, ca si cum nimic nu ar scapa modernitatii noastre.

Tabuu-rile exista insa si “prospera”, adapostite de credinta iluzorie a unei societati deschise la minte (open-mindedness is the new black).

Un astfel de tabu este sentimentul de vinovatie pe care il poate simti o femeie in rolul de mama.
Lucrez mult cu familiile si aud adeseori, mai ales la primele şedinţe de consiliere, replici de tipul: „acum că sunt mama are totul un sens”, “traiesc pentru copiii mei”, „cea mai mare bucurie a mea este sa ma uit in ochii ingerasului meu”. Sunt replici pe care le cunoaştem cu toţii şi care, da, pot transmite un anumit adevăr.

Dar ce se întâmplă cu celălalt adevăr – cel al epuizării, al frustrării, al fricii, al neputinţei, al nostalgiei după o perioadă din viaţă în care lucrurile păreau mai simple?  Si, mai ales, al vinovăţiei resimţite imediat ce toate aceste trăiri îşi fac loc în câmpul conştiinţei? Câte mame găsesc înţelegere în a vorbi despre asta? Tu găseşti această înţelegere?

Intâlnesc în practica mea multe femei care se simt speriate şi vinovate că nu sunt ceea ce ar trebui să fie: super-mame. Femei care şi-ar dori să fie mereu calme, iubitoare, întotdeauna creative pentru a găsi soluţii, veşnic răbdătoare cu îngeraşul care uneori nu mai e atât de îngeraş.

Intâlnesc mame care au citit zeci de cărţi de parenting, care au răscolit Internetul în căutarea unor soluţii-truc pentru dificultăţile lor şi care, atunci când copilul lor refuză alăptarea sau are probleme la şcoală sau nu reuşeşte să-şi facă prieteni, se simt teribil de frustrate şi neputincioase. Intâlnesc mame care-şi iubesc foarte mult copiii, dar care doresc să aibă o carieră de succes, chiar dacă asta înseamnă prezenţa unei bone în casă. Si, ca şi cum nu ar fi de ajuns, toate aceste femei se sperie de trăirile şi gândurile lor, iar pentru că o super-mamă nu are cum, prin definiţie, sa fie neputincioasă, se simt culpabile, ruşinate.

Ele încalcă în acel moment un set de norme/mituri sociale nerostite, dar intens comunicate despre ce înseamnă să fii o mamă „bună”: „o mamă bună nu-şi pierde niciodată răbdarea”, „o mamă bună nu-şi foloseşte timpul liber pentru ea, doar pentru copii”, „o mamă are mereu energie pentru copiii ei, dragostea îi dă această energie”, „o mamă bună se va sacrifica pentru copiii ei”. Incălcarea normei se asociază cu vinovăţie şi ruşine. Iar acestea sunt emoţii cu un caracter particular: ele nu se arată, ci se ascund, iar ascunzându-se, devin tot mai puternice. (Urmează, după câţiva ani, o nouă „doză” de ruşine şi confuzie, când adolescentul strigă furios: „Ce, ţi-am cerut eu să te sacrifici pentru mine? Mă sufoci!!!”)

Dacă aş putea, aş face o pancartă imensă pe care să scrie: „Este OK să simţi toate aceste lucruri, este normal!”

Este ok şi este normal să simţi că nu mai poţi de oboseală, că îţi tremură genunchii; este ok ca, în timp ce îţi alăptezi copilul, să te gândeşti nostalgic cum vara trecută, cam pe la aceeaşi oră, te pregăteai să ieşi în oraş cu prietenele; este în regulă să nu ai răspunsul la toate situaţiile care se ivesc în creşterea unui copil; este firesc să-ţi pierzi răbdarea şi să simţi cum te cuprinde furia.
Este ok pentru că toate aceste emoţii fac parte din umanitatea noastră. A deveni mamă nu înseamnă să amputezi o parte din tine şi să te transformi într-o schiţă pozitivă a aşteptărilor altora despre tine. A deveni mamă este, cumva, despre a creşte odată cu copilul tău, a simţi tot ce poţi să simţi, a descoperi noi părţi ale tale.

Nu încurajez în niciun caz răstitul la copii, ieşirile de furie în faţa acestora sau neglijarea lor. Spun  doar atât: situaţiile descrise mai sus şi emoţiile derivate din ele apar, iar pentru a găsi soluţii adecvate e nevoie să vorbim despre ele, fără să blamam, încercând să înţelegem.

Cred cu tărie că un copil nu are nevoie de o super-mamă cu super puteri, ci are nevoie de o mamă normală („mama suficient de bună”, cum spunea Winnicott), care să îi ofere afecţiune şi protecţie, care să-i pună limite şi să-i arate respect, dar care să-i arate şi că este om – care trăieşte în afara paginilor unui manual de parenting, deci uneori nu ştie, greşeşte şi învaţă.

DOREȘTI O PROGRAMARE?

Suntem pregatiti sa te ajutam

ALTE ARTICOLE

Cum sa cresti un copil puternic?

Cum sa cresti un copil puternic?

Cat de mult au reusit parintii tai sa faca pentru tine, se vede atunci cand reusesti sa fii puternic fara sa fii agresiv, modest fara sa fii umil si mandru de tine fara sa fii arogant . Acum ca esti parinte, tu stii ce ai de facut sa cresti un copil puternic?

De ce se dau batuti oamenii

De ce se dau batuti oamenii

Exista momente in viata in care ne ciocnim de un esec si ne resemnam. Uneori ne pierdem increderea in noi, alteori ne temem de esecuri mai mult decat ne dorim succesul. Astazi v-am pregatit un mic grafic care ilustreaza cateva dintre motivele pentru care oamenii se dau batuti…

Arta de a vedea invizibilul

Arta de a vedea invizibilul

Ca psihologi si medici psihiatri suntem antrenati sa vedem ce se ascunde in spatele aparentelor, cu alte cuvinte stim sa vedem mai mult decat vor oamenii sa arate. A-i intelege pe ceilalti este un fel de “super-putere” care te ajuta sa ai alaturi oameni care ti se potrivesc, te fereste de anumite dezamagiri si de ce sa…

Call Now Button